Se poate începe de la tălpi

(mă așez pe dușumea și duc mâna la tălpi
după care cu un deget urc cât mai sus spre unul din picioare)

Dau deoparte cioburile, pașii rătăciți, deschid porți
Închid porți, șterg cu buretele urmele dureroase, scot ghimpii
Pielea devine albă, fără nicio pată, așa cum îmi doream
Ca o foaie de hârtie. Abia acum pot lua pixul albastru
Să scriu poemul, urc pe glezne, întâi pe cea dreaptă
Apoi pe cea stângă, se face prânzul, vreau să mănânc
Să mă odihnesc. Aprind o țigară și privesc gleznele
Au căpătat alte formă, în ele sunt comori ascunse, mări
Încep să construiesc bărci, să pun vele, caut cârmaci
Se face seară, întunericul se prăbușește și barca se scufundă
În beznă. Nu te îngrijora, pot scrie poemul și la o lumină difuză
Uite așa a trecut toată ziua, poemul este încă neterminat
Și eu zac acolo arsă de soare, bătută de vânt, cu hainele zdrențe

(se aud picături de apă)

(privesc în jos preocupată de piele, nu mă uit în jur)

-Unde este Dumnezeu?
-Dumnezeu trăiește pe pământ, merge singur pe stradă
Închis bine la toți nasturii de la haină, nu ridică privirea
Nu ridică din sprâncene, are mersul grăbit, spre o țintă
Pe care noi nu o cunoaștem. L-am văzut de la fereastră într-o zi

(ridic capul bucuroasă urmărind prin aer fantasma)

Era ușor de remarcat, dar nimeni nu dădea importanță
M-am îmbrăcat cum am apucat și am ieșit repede să-L prind din urmă
M-am ținut așa după El vreme de-o oră după care se întoarce și spune:
„-Tu chiar nu ai nimic mai bun de făcut decât să tremuri în frig?”
Am tăcut, El a plecat mai departe. Eu am continuat să-I merg în spate
Călcându-I fix pe urme ca atunci când treci printr-o zonă minată

-De ce L-ai urmărit?
-Nu știu, așa am simțit, să mă ridic și să plec în spatele Lui