ședeam smirnă în biserică
împreună cu o femeie peste care căzuse lumina
mă întrebam de ce unele poartă nume de zi
și altele de noapte
de ce rămân în piatră ca sculpturile
toate cele cu care mă înrudisem
fiindcă nu aveam o soră adevărată

aș fi vrut să îi vorbesc
nu despre filozofi cum mărturisisem unui preot
ci despre mușcata mea roșie ca în pridvorul mânăstirii
despre lumina care trecea prin petale și perdele
și în definitiv de ce nu
despre floarea de ceapă ca un glob imperfect
și atâtea alte lucruri frumoase
cum sunt frunzele de fasole ca niște inimi
lipindu-se de mine într-o grădină mică
simple indulgențe ale vieții

în jurul casei
pretutindeni era tot mai curat
mai liniște
viața trecuse ca o călugăriță îmbrăcată în negru
fără cusur
viața mă trăise