Cu îngăduința nopților frustrate
ți-am alcătuit gleznele
după tabloul maicii mele
neprihănite.

Ca și nodurile ei nedezlegate
decât cu mare elocință
în vremurile când timpul se încălța în poezie,
iubirea ta s-a izbândit din vis
cu fructul în formă de copil
de unde s-a îndumnezeit lumea
și s-a înălțat.

Am traversat cu o blândă delicatețe
dintr-un secol în altul candoarea
în care o mamă își crește pruncul
și niciodată dezamăgită nu se înclină
în fața mai marilor zilei cerându-le îndurare.
Doar în fața pruncului caută iertarea
și biciuește pământul cu tălpile sale
roase de încredere.

Ea crește în sine odată cu el
pregătită de suferința trupească
pentru sufletul nemuritor.