ÃŽmi amintesc ce frumoase erau verile
Și serile cu asfințitul suspendat între poduri și lună,
Eu, alergînd de-a lungul Timișului de nebună
Ținându-mă cu sălciile de mână.

Îmi amintesc deja toamnă fiind,
Cu tinerețea mea trecută la aceeași lună nechezînd,
Eu pasăre călătoare, noduri cerești și pământești străbătînd
Peste încă o vârstă, dar tot cu tine în gând.

Timișule, Timișule, de-ai fi fost între maluri fântână,
Să-mi fi scos din suflet cu apa ta lină
Doar pietrele și mîlul, nu și taina primei noastre iubiri din rădăcină,
Și-ai fi auzit după atîția ani, copiilor din mine
plânsul.