aștept ploaia. tălpile mi se înfundă în asfalt ca într-un mormînt
proaspăt.
degeaba mai scormonesc după iepuri mamut printre nori.
nu mai sunt repere.

îndoite cu apă au fost și vinul, și ploaia. și dragostea noastră.
ce am făcut
făcut rămîne. nopțile-s fiebinți, sufocante, ne încolăcim
în jurul singurătății. false torsade spre liniște.

înainte de vapori, ai fost vaporoasă. înainte de ceață, te priveam
cu ochii încețoșați de nebunie.
acum sunt un vînt bătrîn care nu lasă urme. nu ridică valuri.
un navigator tăcut care știe drumul. nimeni
nu reușește a-l urmări.

în autobuz lumea citește cărți mici învelite în piele neagră.
toți își fac semnul crucii ca la comandă. doar unul, doi, întind bănuți
ologului prefăcut cu un carton. cere ajutorul în numele celui de sus
cu greșeli gramaticale.

cînd cobor din autobuz dau peste
un punker cu creastă multicoloră plîngînd cu fața în pumni.
un hipster cu bicicleta îndoită.
un skater cu genunchii plini de sînge. un homeless jefuit de altul
asemenea lui.

fetele poartă armuri orbitoare și zîmbete ucigașe.
pășesc printre noi cum ar sări pe pietre peste un rîu.
nu se opresc niciodată din frumusețe. rochiile lor electrice paralizează
orice mișcare.

realitatea asta și-a pierdut credibilitatea. nu mai are nimic din ce ar vrea
să fie o realitate.
doar o lungă internare la terapie intensivă, fără șanse prea mari.

cînd ajung acasă urmăresc fumul
cum alunecă și face dragoste cu fereastra larg deschisă.
fața mi se decolorează încet. într-o
lumină murdară, fără chip, înghesuită în liniște.