Lasă-mi apa,
să simt cum cobor plângând
până o simt cum se rupe
și-mi cade pe ochii închiși lumina,

de mă nasc cu memoria curată
ochii mari și rotunzi
și poftă de somn.

Cum îngerul într-o stare de dor,
prin zile și nopți mai mici și mai mari
voi crește învățând canoanele lumii
și odată cu ele mă schimb.

Știu că nimic nu-mi revine
dar pot deprinde harul
pe care alții îl au,
totul este să mă grăbesc
timpul se osifică-n trup și fuge
de nu mai pot să-l prind.

Rămân ca un copac în furtuni
prin care urcă seva cuvintelor
chiar mai înainte de voință,
lumina în frunze va îngălbeni
și iarna-i pe drum.