într-o zi te descompui și consideri că ești spart
reușești să ajungi până la mal
să te apuci cu mâinile de prima stâncă
și să te întrebi ce vei face de-acum încolo
prezentul e transparent
privești înainte și totul e gol
asta e ziua când rujul este prea roz
pantofii mici
fusta scurtă
și părul tot normal
îți vine să urli sau cel puțin să te arunci înapoi în valuri
și-așa viața conține o grămadă de formulare
multe uși în beznă
și mulți struguri acri
mi-a zis mie cândva cineva
că într-o zi mă voi descompune
uite că azi adun cioburi și le lipesc în jurul ochilor
las frânturi de cuvinte să le ducă vântul
rămân pe stânca asta
să-i fiu…
să mă biciuiască valurile
să-mi fiu…

2 septembrie 2014