Înălțându-se
arborele
pe coroana inimii urcă
într-o coloană zidită-n curcubeu.

La porți deschise spre înalt
am tremurat de mirare
cu suflul divin în priviri,
în locul în care oasele creșteau
pătrundea de sub pași lumina
se ridica și alunga durererea
dincolo de margini,

de se grăbea altă lumină mai coaptă ca prima
intra în suflet și îngenuchea.

Să fiu iertat
de toate cele spuse
cu patima inimii în sânge.

Nevinovat să rămân ca pruncul
pe care mulți dușmani îl cautau
în timpul care curge ca o apă străină
inima mea respiră
rugăciunea Tatălui sfânt.