Plouă
cât să-mi rostesc sufletul
mai aproape de stele
Desculță, cu genunchii scurși
scriu frunze pentru
fiecare ținere de mână a fericirii...

Am iubit toamna
de la primul stol,
am lăsat-o să-mi crească crengile-n trup
și să doară.
Mi-a copt sângele-n struguri
și în noapte.

Apoi a plecat.

Pe fantomele fostelor iubiri,
amintirile dinspre zâmbet
mi-au îmbrățișat tulburarea copacilor
în pași scurși de apă
și ultima bătaie de inimă
mi-a amintit că exist.