Tare aș vrea câteodată să-mi trag tot trecutul în țeapă, adică tot ce am înghițit: să linșez tăiței cu varză, cozonaci cu mac sau vinete cu cașcaval, ciorba de miel cu leuștean, iepurele cu măsline și lămâie, grătarul de pește cu mujdei. Să scurg tot zerul din viața asta cu cașul la gură și să dospesc bine tot ce rămâne. Dar dacă sufletul s-ar trage și el din mine cum trage maseurul puternic osânza pe spinare, aș merge zilnic la baia turcească să îmi înmoi oasele și nodul de la ceafă. Să eliberez sufletul ăsta înlănțuit de șiraguri de fluturi dansând ca la nuntă. Să rup lanțurile de libelule albastre, rozariile de rouă și perlele din vitrina cu manechine de abanos. Să culeg merele cu hoțoaica și să le coc pe cărbuni încinși așa cum se ardeau cărțile, vrăjitoarele, martirii și morții prea înțelepți fiindcă numai înțelepciunea incinerată miroase frumos și te lasă liber ca fumul să miști unu-doi-trei, să nu adormi în picioare.

Dar copilul, doamne, cum aș putea să îmi linșez copilul, mare inchizitor? Copilul meu e tot trecutul meu. Aceasta-i singura întrebare, copila mea. Tu ce alegi între două extreme? Autodafé sau seppuku? Niciuna, domnul meu întunecat. Eu sunt mereu melcul nătâng între două drumuri sau între două frunze și voi muri tot la mijloc ca de obicei. Cu cornul retezat.