Cum ar fi dacă ne-am purta sufletele în corăbii,
iar furtunile ne-ar răsturna înapoi cuvintele spre buze,
de parcă mările și-ar ascunde în mâini destinul...
Câți marinari am pierdut fiecare ? Câte petice ne-au
ascuns ochii atunci când fulgeram în ceață scrisori ?

Pe uscat fiecare visează oceanul celuilalt
strâns adânc în voalul drumului dincolo de noi.
În noaptea aceasta navigăm fără pânze, cu balastul de pietre
sculptate din suflet; numai tăcerea ne va cuprinde în casa unde
ne creștem umbra sub tulpini nevăzute.