Trebuie să-mi amintesc, în fiecare clipă,
Că averea mea sunt eu, atât, nimic mai mult,
Chivernisind-o bine și stâns, și în risipă,
Ca o dovadă bună că știu și să ascult.

Bogății să am nu vreau, că mi-ar fi o povară
Singur s-o duc în spate, mereu să o-ngrijesc,
Mai bine să fiu liber c-un Dumnezeu la țară
Să păcălească Moartea cu gestul lui firesc.

Frica nu mă cuprinde chiar dacă sărăcia
E lucrul cel din urmă la care mă gândesc,
Că ea e mai stabilă și nu cad în prostia
Să nu văd adevărul cu care mă-nsoțesc.