acum cînd zăpada stinge copacii în flăcări
de toamnă, te gîndești că nu mai ești impresionat
de fericire: văzute prin paharul cu coniac frunzele uscate
par albe iar fulgii însîngerați, știi că-i doar o iluzie, arsura
din stomac te întoarce în realitate dar deja ai cumpărat
mesajul

acum nu mai ai nevoie de indicii, realizezi că păcatele
își schimbă culoarea, fericirea nu mai e
o necesitate, doar o sete nesigură ce încearcă să acopere
cadavrele în putrefacție ale florilor, violete privite prin apă,
mormîntii prin chihlimbarul coniacului, răspîndite ca o liniște
păcătoasă peste cîteva capre tulburii

acum vezi clar licuricii oranj apăruți într-un colț
al memoriei, în lumina lor descoperi sinistrul de sub albastrul
ierbii, noaptea ce albește ca părul, vechiul șopron cu păienjeni
în care-ai îngropat copilăria odată cu senzațiile fermecătoare
cînd te lipeai cu obrazul de blănuri moi de iepure
proaspăt argăsite

nu, nu-i ești cu nimic dator fericirii, viața ta
sedusă ca o lipitoare tristă de mirosul de rană însîngerată
e un continuu sentiment de pericol, ceva în creștere,
ceva minunat pe cale să se întîmple, un accident cerebral
te face să vezi clar tot ce-ai greșit și te gîndești, oare
după cîte călătorii un orb învață drumul?

e cumplit să te simți bine în spectacolul grotesc oferit
de melcii amintirii în cochilii, fii nebunul ce pleacă de-acasă
pe jos vorbind singur, viziuni luminoase așteaptă dincolo
de ninsoare, nu fi precaut cu păcatul, vomită negru,
nu trebuie să-ți amintești drumul, la cît de multe porturi sunt,
poți spulbera tot praful în aer.