se cațără pe zid
uneori ajunge la geamul înalt
fără să mă zărească alunecă
înapoi supărată își adună copiii
scâncind înveliți în aerosoli

grijulie îi adoarme
cu basme marinărești îi lasă plutind
sub un cer bunic se tot uită în urmă
de parcă și i-ar abandona
și totuși revine repezită se izbește
n-ai zice că se sinucide
ci că se ambiționează

când vrea ceva știe să joace pe-o scufundare
de fapt toate o lasă rece

eu stau într-un colț una cu
dezamăgirea mea
nimic nu învață de la mare

am nevoie de cineva care
să m-asculte
ca pe o cochilie de melc lipită de ureche
în timp ce mâna puternică a negrei
șterge inimile desenate pe zid
de atâtea perechi

(30 septembrie 2014)