Intri în grădină, întinzi mîna după o poamă!
Pe cer, stelele stau neatinse ca boabele
în păstăi. Nu ești tu culegătorul,
îți strigă paznicul, asmuțind asupră-ți
leneși dulăi. Tu doar ai pus în pămînt,
ai udat. Rodul e al celui ce va veni de
departe, să-l fure. Tîrziu, cînd întunericul
e un obraz de copil, mînjit, vara,
cu mure. Pîndești străinul spre a-l întoarce
din drum. Calul său să-și piardă potcoavele-n
altă parte. De ce doar prin grădina ta
poate trece în goana-i neîndurătoare dinspre
viață-nspre moarte? Uite-l, se-apropie,
îl ai în cătare, un glonț i-ar face strădania
de prisos. Dar, stai! Dușmanul tău
nu poartă arme, e neînsoțit și merge
pe jos. Îl privești cu teamă, parcă ai fi vărsat
sarea pe masă. Nou-venitul pășește,
liniștit, în grădină. Paznicii fug,
dulăii încremenesc. Și dintr-odată
se face lumină!