Dacă iubirea este-n aer, că altfel n-are un’ să fie,
cum poate ea, așa cum ploaie
în picuri, ce udă pe alese, cum poate să nu crească
în toți,
de atât ocean, imensa sursă, cum de nu-i vie,
cum de se poate să nu înmoaie
și splendid să se oglindească
în orice fire... Doamne poți?

Și dacă dragoste nu doare, că nu e un lucru ce perimă,
doar naște din nimic, un vid
și se înfiripă în fire ramuri,
semințe dând...
ce o oprimă?...
ce spirit, sau ce individ
orbit de doi pereți, plini geamuri...
de ce-i lași Doamne, le spărgând?

Și-i una, ori sunt amândouă,
cum este aer, dar și apă;
dragostea, foc stins de licoare
unind chimii nestudiate...
iubirea, aer fiind din rouă,
topind și stânci cu cald, ce crapă,
pătrunsă, se înfiltrând cu spin de floare...
Doamne ne iartă, de-s uitate!
26.10.2013