utopiile și mersul pe bicicletă nu se uită niciodată
poate de aceea altoiesc cuvintele cu pulbere de zâne
și împart fulgii când în oameni de zăpadă buni
când în avalanșe dezastruoase cu spiriduși hidoși
cine să mai înțeleagă logica absurdă a inimii
câți neuroni să se mai spargă în șoaptă
până dincolo de orice nebunie
până dincolo de orice vis potcovit așa aiurea
cât să-mi imput fiecare floare căzută la datorie
cât să mai adun lacrimi de margarete depetalizate
de rătăciri desuete și întrebări sinusoidale
când încă mai pot visa balene albe în oceane verzi

oare cât de adânc să-mi sap mormântul
încât atomii de poet să nu mai răzbată niciodată
să nu se mai insinueze înapoi în iarbă
să nu mai comunice cu cerul prin rouă

sunt totuși prea rătăcit printre voi
deși eu trăiesc cu senzația rătăcirii voastre
în numele cerului al apelor și al sfântului timp
aiurea