Stă iar la colț de stradă,
Peste-o bordură blândă.
Și tot uită să creadă,
Că lumea-i cam plăpândă.

E indecis săracul,
Printre culori rupestre.
Care se-nchid în sacul,
Dintre alei ecvestre.

Confecționat anost,
Cu o cutie neagră.
Ce luminează prost
Și nu mai e întreagă.

El are-o țeavă strâmbă,
Cam ruginită – zic,
Ce se înclină, ”cântă”,
Când apa face: ”pic”.

În zilele grăbite,
El nu-i băgat în seamă.
Și tace cam cuminte,
Fără să scoat-o gamă.

Să-l respectăm! Eu zic.
Căci ține trupuri vii,
De el nu mă dezic.
Și tu ar trebui...


... 14 decembrie 2014