Erai mustul pământului sub tălpile goale,
rodul cu gust de pâine caldă
ce stâmpără foamea.

Cu haine colorate fiecare anotimp
fuge de la o mare la alta-n pe drumuri
pline de cenușa risipită a istoriei
dincolo de care s-au înălțat biserici,
să se închine țăranii supuși cu teamă,
de care mai marii râd în barbă
și mai fac câte o donație de milă

Dumnezeu privște cu sfială ascunsă,
nu știe cui e mai bine
să-i dea pâinea și vinul ca binefacere,
celor care stau în genunchi pe piatra cioplită
ori celor care fac danii din munca celor dintâi.

Într-un târziu scapă o lacrimă dintr-o icoană
pentru cei săraci cu duhul și trece mai departe,
timpul și universul nu-i lasă atâtea clipe
câte are la judecata viitoare pentru ei.