O sirenă aruncată pe țărm de valuri uriașe
nu se retrage-n mare odată cu ele
privește nelămurită
până o recuperează următoarele valuri.

În mintea ei îndrăgostită de pământeni
se produce declicul,
rupe margini împosibile,
tăcerea se-mparte între suflete tari,
frigul însingurării se desparte de ele
și sângele devine respirul vieții.
Ziua în care soarele rămâne al nostru
cerul îl prinde-n frânghii
și norii alunecă ușor
până ploile simt dragostea
pământului jilav.

Verdele fraged crește,
sub tălpi reavănul prinde contur
câmpiile răsuflă ușurate,
coc în coaje anotimpul.