nici hârtia nu mai are suficient spațiu pentru cât de mare e ura mea. sunt subiectiv

un solo de chitară ce se frânge în bucăți de versuri,
merg înainte cu sângele pe gât,
nu mai am spate.

urmele sunt niște idoli ce sfărâmă în mine precum pământul în alunecări.
nici cătușele nu mai au suflet, nici coșciugele nu mai pâlpâie.

cerul devine o coapsă a unei femei ce umilește ploaia
cerul devine rugăciunea unui corb ce plutește pe o ghilotină

mina scrâșnește între degete precum glonțul în pulberile noastre strânse de cravată
am atâtea idei, Doamne