Când te-am găsit etern albită
În clipă unde timpul a greșit,
Ai devenit în mine prigonită,
Crescând în tine fată neiubită.
Destinul nesătul ne-a sărăcit,

Eu te-am trezit statuie-nzapezită,
Și lanțul alb ce îl purtai ca salbă,
Eu ți l-am rupt cu vocea adormită,
Venea din disperarea mea iubită.
Si dor de-o mângâiere caldă.

Pus-am în traistă șapte ani de-acasă,
Și încă șapte luați din visul meu,
Cu un ulcior din așteptarea arsă,
Am să-ți străbat cărarea de mireasă,
Să-ți stăpânesc femeie,cerul tău.