îmi injectez a verbului grăsime,
oglinzi retrovizoare în memorii
în partea cea din stânga a tumorii,
în vers măsor a sângelui grosime
și se răstoarnă-n cer întruna sorii;
de tine pielea mi se cam despoaie,
e un nimic pe care-i bine să-l arunci
doar carnea să rămână în odaie;
sub ale Dumnezeului porunci
ce mult în mine mai eram atunci...
corolele mi se desprind din voce,
divinitatea-i plină de petale
precum coșmarul meu e de atroce,
precum frumoase-s vise ale tale;
prin gânduri viețuiesc lutiri letale
din Amintirea ta să te invoce
în rostuiri ce-s astăzi abisale;
misiva mea spre tine doar un orb e
la margine de stradă ce murea...
pe nimeni decedarea nu durea