Scrâșnetul meu din dinți e ceva involuntar
la vederea nedreptății ce ne inundă.
Sunt un arbore care vede pe cel care-l taie
și se hotărăște să cadă pe el
chiar dacă nimeni nu crede în voința lemnului,
orice nesăbuire poate fi pedepsită și din întâmplare
cine știe cum bate vântul morții?

Oricum ai încerca nu există justificări,
există doar un adevăr imanent,
un gând bolnav în mintea sinucigașului,
un câine la porțile memoriei care latră
și nimeni nu-l bagă în seamă.

Mulți intuiesc frânghia de care atârnă clipele
nimeni nu le poate opri, cad
judecățile de valoare s-au subțiat într-atât
încât se rupe prezentul de viitor
și totul se duce pe apele Styxului.