Ea vrea să devină iarbă, de aceea
iubește un păstor; oile sunt vorbele
alea pe care le schimbă ca pe haine
desenând centauri sau arzând hărți.
Cu un toiag, ei le nasc pe Alfa și Omega
din ,,Te iubesc’’-urile și ,,Adio’’-urile lor
expirate și reciclate permanent, într-o
mișcare browniană a teatrului absurd de
cucută străvezie cu miros de dulceață,
acolo unde vedem și logica ordinară.

Dar trebuie să ființeze atunci și o
antilogică: una creată din lichid
rahidian, mirosind a sconx kafkian,
însă care populează cerurile comune,
îmbrăcându-le cu aștrii pe care i-am
defini zadarnic și care îi iubesc patetic
pe veșnicii căutători de comori, aceștia din
urmă întrebându-se urlând de ce le sunt
luminate mereu Odiseile profane.

Două logici diferite, o singură lume de
iubit, nimic mai mult...
Să-i transmiteți că dacă iubește păstorul
divorțează de stele!