Într-o zi



Într-o zi, m-am gândit să trăiesc în viitor;
Aveam capul plecat de lumină și dor;
Mă dureau toate cele chiar de nu le aveam,
Murmurând în tăcere șoapta frunzei pe ram.


Socoteala făcută a trăi peste ani,
Poate cinci, poate-o sută, fără griji, fără bani,
Mă topea de placerea negustată de mult,
A iubirii de nimeni, ce-mi doream s-o ascult.


Pe cuvânt, mă doresc undeva mai departe,
Fără nori, fără cețuri, fără gânduri deșarte,
Undeva unde cerul, mai aproape de mine,
Mă învață să judec, mă învață de bine.


Mă doresc într-o pajiște plină cu flori,
Adormită așa, într-o stare de zori,
Când, trezită natura, deodată și pură,
Mă-ncântă poetic cu-aceeași măsură.


Viitorul mă are, dar eu nu-i simt plăcerea;
Mă cutreier de-ajuns, dar mă-nvinge durerea
Părăsirii de ieri, a tristeții prezente,
Cumulată în suflet, ca poeme absente.


M-am gândit într-o zi să trăiesc în prezent;
Hotărât ne-ndoielnic să-mi recapăt urgent,
Acel tip de neșansă mereu posedată,
Ca-ntr-un rai fără sfinte, sau olimp fără zei.


Dar cuvântul ce-n buze îmi stă să-l rostesc,
Mă-nvinge cu totul; nu pot să vorbesc.
Am încă parfumul acelei poiene
Scăldată în soare, plăcere și lene.


M-am decis în final, să trăiesc în trecut,
Niciodată prezentul, nici viitor absolut.
Văd copilul din mine, drăgălaș și frumos,
Adormit de mămică în pătuțul pufos.


Văd seninul pragmatic al cerului meu,
O mie de sori luminându-mă, eu
Trăindu-mi proiectul de viață model,
Lipsit de păcate sau umbre, de fel.


E iar dimineață, cu ochii mijiți
Privesc orologiul; nu mor de plăcere.
E ora trezirii, de ani sau de ere,
E ora când crezi că trăiești, dar nu știi
Că poate, sau sigur, vei muri într-o zi.