Culoarea, pe-o hartie, sunt cuvinte
Îndrăgostite de tăcerea ei.
Când așternute pot doar să alinte,
Sau pot ucide, numai din condei.

O călimară am cu roșu-sânge,
Din rana cald-acum s-a răsculat,
Cuvintele hârtiei îi va stinge
Și gustul ei de lemn și de păcat.

Abia atunci cuprind o rugăciune,
E infinită doar într-un cuvânt.
O storc pe-o fosta albă goliciune,
Eu în genunchi și-o coală de pământ.

Încet, încet în scris să nu te doară,
Te chem iubind tăcutele cuvinte.
Tu, l-a-nceput, sfioasă și neclară,
Adormi in strofa albă si cuminte.