Te-aștept cu ramuri de finic și măslin
în Ierusalimul acesta pământean al ostrovului
pe care l-ai uitat.
Mi-am împletit coroniță din vorbele tale,
cingătoare din urmele nevăzute ale mâinilor;
umblu desculță printre amintiri,
aproape goală prin poezie
(doar cu-o zdreanță înfășurată nepriceput peste șolduri);
mă uit în zare – nicio corabie,
nici un ucenic urmând nimănui.
tăcerea apelor se face albastră –
tăcerea așteptărilor…

Și va veni vremea când,
lângă focul aprins între ape
din două vreascuri puse la uscat,
îmi vei (po)vesti minunea
înmulțirii celor cinci pâini și doi pești.