Cine poate să-i vadă urmele, nu le vede,
își obosește ochii prin locuri neumblate.

Dincolo de umbre și zvonuri rătăcește lumina
din care-i dă culoare sensului dobândit

și viul, nici el străin în moartea posibilă
rupe lanțuri de presimțire oarbă,
voința păstrează încă încredere.

Destinul ei nu se știe.

Gândul e o mulțime a aceluiași om,
memorie cu respirația caldă ce naște visare.

Copacii cu frunzele roșii.