Oare de ce, precum natura, nu suntem tot o omenie,
Nu suntem falnici cum copaci și, drepți cum brazii din pădure
Și nici izvoare, clari nu suntem, nu ne unim o apă vie
Și norii nu ni-i plângem ploi, să sfarme rocile ce-s dure.
Nu suntem toți egali, un lan, cum grâu, porumb, însămânțați,
Să ne hrănim de aceeași pâine și, n-avem macii de rubine,
Iar ghiocei de-am fi, întâi, de ce nu ne învățăm lăsați
De ambiții, toporași să vină, lalele, trandafiri, oricine,
Iar munți de agripăm să fim semeți, din ce tot prăvălim,
Ce urcă, pe cărări să suie… de ce ne sfărâmăm ’n nisipuri
Și, chiar atunci, faleze-n soare de-am fi sortiți, de-ar fi să fim,
De ce nu credem că e loc pe plaja în visuri de risipuri...
Ghețari, rămânem mulți o viață, nu știm că și ghețarii plâng
Și se topesc din dulci, sărat, în lacrimile de oceane,
Iar oasele, ce se fac drepte, la rându-le în inel se frâng
Atoli sublimi, plini freamătul de-o viață, colorând ocheane...
Suntem orbiți de astrul zilei și nu vedem infinitate,
Unde comete, cât un fulg, își flutură cosițe în spații
Și sori giganți nu topesc praf, de-al meu Pământ, o sanctitate,
Iar Luna, luni… se întrepătrund, iubindu-se în gravitații?!
03.02.2014