Îmi pun ferestre gândului și le deschid,
adulmec aburul pământului, mă înviorează,
imbolduri îmi dau semne prin trup,
inima le strânge-n priviri.

Mă prefac într-un felinar luminos
înnoptat în cuvinte.

Defrișez întunericul până la piele,
și-i simt cum rodesc câmpiile-n tăcere.

Urme de cai pănă la râul adormit
lasă cale de trecere spre fântâni
unde iubirea-mi face popas și o aștept.

Dorul de dincolo de orice porți
mă gustă ca pe un vin nobil
și plăcerea este aceeași
ca o boare înainte de ploaie
ce o respir cu sufletul.