același soi de tristețe simt
ca și când am am sfărâmat în palmă chipurile
celor ce semănau a flori presate în cărți
și parcă aud acea muzică, acel cântec
ce părea o rudă a morții
văd cârdul de păsări trecând ca o mână lungă de fum
oglindindu-se-n sticla ferestrelor demult închise
și fluturii ce păreau niște surâsuri, niște vorbe șoptite pretutindeni

stelele sterpe au rămas parcă de-atunci
înnodate în jurul propriilor axe așteaptând
ca rănile zilei să dispară în întuneric
în cimitirul celor dincolo de amurg

același soi de tristețe simt și acum
eu, străinul, cu fața întoarsă spre mine