Foșnetul frunzelor îngălbenite
Căzute sub copacul părăsit
E bocetul aducerii aminte
A verdelui ce iarăși a murit

Lovit de frigul ce i-a amorțit
Nervurile cu mii de capilare
Verdele frunzelor a ruginit
Uscându-se în lumina de la soare

Iar ele s-au desprins în letargie
Plutind ușor pe adieri de vânt
De ramura rămasă iar pustie
Ca să se-așeze încet peste pământ

Foșnind apoi când vântul se-ntețește
Că foșnetul e cântecul de jale
Al verdelui care se odihnește
Până la primăvara viitoare