uite peștele care a înghițit toată marea,
încă mai are loc pentru câteva naufragii,
pentru câteva stânci pe care să le urcăm, val cu val,
să fim bătuți în cuie acolo, deasupra, cât mai aproape de cer,
la dracu, mereu avem ceva de ispășit

(se zvântă la un soare pe care ni-l imaginăm împreună,
al tău are ochii închiși,
al meu tușește tot timpul,
soarbe adânc dintr-o țigară la fel de imaginară)

din solzii lui ne vom face armuri pentru toată vremea asta care ne mai încape,
ne bate pe umeri, ne suportă, ne ur-lă direct pe sub piele, treziți-vă, nefericiților,
acum, acum,
până nu fuge dimineața asta pitică,
până nu face implozie,
până nu se decide să nu vă mai cunoască vreodată

dacă te obișnuiești cu frica,
atunci nici moartea nu ți se mai pare atât de rea,
pizzico,
vine o ceață din care nu mai avem scăpare,
reușim să eșuăm în peștele ăsta uriaș, mereu depresiv,
în care nu ninge,
nu ninge,
deși e decembrie,
deși e târziu,
rugile noastre se mai aud acolo, sub solzii lui aproape metalici și atât de perfecți,
din care ne facem armuri,
a ta pentru vremea în care voi reuși, în cele din urmă, să mă fac nevăzut,
a mea pentru toate iubirile pe care le-am trădat,
asta gândești:
vindecarea e o formă de alienare a sufletului

să fugim,
să fugim
de dragoste
până nu ne risipește