Fără să gândești la tine zilnic crești în poezie
Obosind în visul rece plin de o melancolie
Ce te-apropie de starea, ontologic trecătoare,
Când iubești nesăturată clipa fără opritoare.

Pe obrajii tăi sfielnici devenirea-i conștientă
Oferind o consolare pentru starea ta prezentă,
Plină de obsesii pure saturate de istorii,
Năpădite de mistere ajunse în capul sforii.

Simțurile înfrânate te-au condus în fundătură
Ca să guști dezmeticirea din excesul tău de ură
Și să mângâi o tăcere ce te-mpinge spre uitare
Înveșnicindu-ți noblețea plină de-atâta iertare.

Îngropată în credință mânăstire-ți faci din viață
Robotind în ea firavă, ucigând tot ce răsfață.
Răzvrătiri din plin gustate le arunci cu eleganță
Cufundându-te-n trăiri încărcate cu speranță.