trec zilele înseriate fără nume și chip
și de-o bună vreme n-am mai ținut șirul dimineților terne, fără luciu
în care aceleași cârduri de oameni încep și mărșăluiesc de la primele ore
năvălind pretutindeni în pătratul zilei învârtindu-se-n jurul lor
pașii lor defilează zilnic pe aceleași cărări prin haosul fosforescent al străzilor
strivind roua țesută peste noapte din sângele lumii destrămat printre raze de lună

sunetul monocord al clopotului spânzurat în turnul bisericii
într-un duet cu el însuși recită infailibil la fiecare oră fixă
o mică poveste a unei vieți lungi și anunță subliminal
pe fiecare spunându-ne cât mai avem de trăit

după atâta timp în care am lâncezit între rădăcini și izvoare
eram tot mai resemnat și nu mă mai speriau amintirile lugubre
deși simțeam rana lor agățată ca o ghiulea de picior

mă dizolvam în sufletul spațiilor și simțeam
că ar putea fi un început bun să mă eliberez
de îmbrățișările funebre în care eram însleit de o vreme
dar nu îndrăzneam să dau acel brânci în haul sângelui fără milă
și strigătu-mi nu era de ajuns reconectării la sensuri noi,
prefaceri-n silueta celui ce va să vină, celui mai viu decât mine

și-mi pun mâna la ochi și renunț scufundându-mă în felul meu sinucigaș
în mulțimea fără scop printre înecații ce pluteau pretutindeni pe luciul zilei
spre brațele soioase ale caracatiței spaimei ca într-o groapă comună