nimic nu mai conteză când poeții nu au chip
cuvintele lor nu mai pot fi băute în cârciumi
trebuiesc reînsămânțate în singurătatea lui Dumnezeu

dezamăgirile au picioarele lungi ca orgile
sprijinite pe umerii unui val fără conștiința țărmului,
trebuiesc neiubite în fiecare dimineață cu iz de copil

astăzi am trecut pe lângă un câine care-și curăța lenea
era prea absorbit de inocența gestului
nu m-a văzut,
n-am mai putut muri atunci

simțeam până dincolo de durere
mâinile nu mai conteneau gesturi de mim
orgile răsunau precum o frică înaltă în tâmple
sensul femeii se năruia în spatele ochilor albi,
n-am mai putut muri nici ca soldat alegoric
eram iar în proximitatea nașterii

adevărul tremură când poeții își termină umbrele
și se răzvrătesc ca orice cuvânt nerostit,
cu toții plătim învierea