Aș zice să lăsăm iarba să crească-n inimi
s-o pască caii nopții de pe malurile râurilor de sânge,
trec umbrele singurătății prin copilăria cuvintelor
și prind în palme silabele cântând în frunză.
Se limpezesc în izvoare picioarele tale subțiri,
aburul le cuprinde mușcând din aerul rece
de se-aprinde pielea și arde cu volte diafane.
Noaptea ia forma reliefului și se curbează sălbatic,
cerul coboară cu stelele pe case și păduri
și se joacă cu razele de lumină foșnitoare.
Păsările stau în frunzișuri cu ochii la secera lunii,
așteaptă să se deschidă porțile dimineții.
Sub pleoapele ochilor se topește mototolit întunericul,
libertatea capătă misterulul zborului înalt.
Ziua se prezintă bucuriei pe brațele soarelui
iar muzica ierburilor în freamăt de vânt
se acompaniază cu păsările strânse-n orchestră,
concertul fericirii a început furtunos.