Vraja vieții-n nori se scaldă stingând fluxul multor veacuri
Înecate-n echivocuri fără chip și fără leacuri
Doar pulsația culturii, cotropind măriri sărace,
Mai purifică fiorul ce-n suspin adesea zace.

Și când vezi esențialul strecurat chiar de Satana
În sfințeniile lumii cu Caiafa sau cu Ana,
Te-ai cam lepăda de lumea de la Platon la Spinoza
Doar așa să uiți de tine când te gâdilă psihoza.

Dezolarea din albastru, care domină în țară
Se topește-n bombăneală, când mai deasă, când mai rară
Care suferă noblețea rezistenței pe picioare
Printre îmbuibații lumii nesimțiți, fără valoare.