N-am găsit nicio inimă să mai bată
în acestă iarnă nemărginită și obscură
unde frigul e o fiară flămândă
ce rupe din carne până la os.

Moartea face mereu câte o strigare
către întunericul care pătrunde sălbatic
până-n oasele pline de zăpezi pufoase
pe care alunecă lumina.

Aici mă despart de pielea arătoasă și moale
ca o moară de râul său repede,
ca de o himeră demult visată,
rămas ca un scris nedescifrat.

Mă desprind de trupul hieratic,
de nimic numai am nici măcar urme
decât o cenușă aruncată pe apă,
fără răsuflare și ochi
pe care nu o mai recunosc.