văd femeia aceea în zdrențe cu care am semănat perfect
sub grămada de prafuri din mină de creion și hârtie creponată
din care ea pregătea podoabe pentru copiii orfani
sub rochia ei de mireasă pentru totdeauna vândută
era o inimă de sticlă de Veneția atât de fină
încât nu o puteai atinge cu vârful unghiei

îi plăcea să deseneze și să iubească oamenii
despre care credea că au inimă normală
plină cu sentimente bine temperate
capul ei era un strop de rouă tremura pe tija unei violete
undeva la umbră acolo nici soarele nu o sorbea
strânsă era boboc ca un pumn de copil

dintr-o dată cineva a dat startul
fiecare aducea provizii absolut necesare
să doarmă și să mănânce în condiții de austeritate
ea împingea o roabă plină cu flori să intre pe ușă
parfumată și discretă
doar o roabă cu flori
ceilalți împingeau ușa la loc să nu intre
și ea plângea de se făceau cărări multe
lacrimi rostogolite
care curățau de praf lumea dinaintea ușii

mai târziu s-a preschimbat în catifea
se întinsese de-a latul pe drumul național și visa
cuvinte în limba ei de demult
cuvinte care curgeau chiar pe gerul cel mai năpraznic