Ce lumină se poate întrupa
atât de frumos în femeie,
ce înger o păzește de la facerea lumii
să se umplă de rod,
de m-am făcut curcubeu al dimineții
iar culoarea din ochii ei
mă judecă asemenea ție, Doamne
când singur prânzesc.
Din muntele meu de suflet
izvoarele n-au dreptul la moarte
iar marea nu are mormânt,
doar o barcă cu vise
la care vâslește femeia-n cuvânt
pănă-i răsare pe umeri soarele
și ziua ruptă din noapte
capătă forma gândului meu.

.......................................