Îmi închiriasem mai întâi mansarda,
apoi încă un etaj, încă un etaj,
până am ajuns la subsol. Imediat,
noii chiriași au și făcut inundație.
Începusem să simt cum de sus curge apă călduță.
Toată lumea știe că nu curge apă
până nu dai drumul la robinet.
Echilibrul cu Armonia, cuplu de la mansardă, zic.
Nu înțelegeam. Se făcuse cald. Îngrozitor de cald.
Când ce să vezi? În toiul primăverii,
ca o cocotă frumoasă și disperată,
Pasiunea, a aprins focul în șemineu.
Băgase în el tot ce a prins: poezie, șevalet, partituri
Focul s-a extins.
„Do” de sus, țipa ca un nebun.
Cuplul de la etaj, lăsând robinetele,
a început să arunce cu ceșcuțe
pline cu ceai de guarana, cică,
să mai tempereze situația. Chicoteau.
A venit tot cartierul.
Inspirația alerga și ea ca o nebună, pe scări
cu rochia-i vaporoasă, înflorată corai.
Nu puteam să stau locului în fotoliu,
totul vibra, totul avea energie,
am început să vorbesc fără noimă
despre clipă, despre lumină - tot după perdele.
Încrederea le-a tras din geam, agresivă și
și-a aprins o țigară direct din foc.
Foarte serioasă. Avea și ea fumuri.
A venit tot orașul.
Jocul și Libertatea, din fața casei râdeau:
„în sfârșit, o nebună care a cutezat.”
A venit toată țara.
Repede. Gândește. Giacometti.
„Într-un incendiu, dacă aș avea de ales între
un Rembrand și o pisică, aș salva pisica”
A venit tot continentul. Curajul dădea interviuri.
Autodisciplina m-a scos în stradă.
A venit tot universul.
Frica n-a reușit să scape, a rămas acolo.
Eram confuză. Eram eu cu Responsabilitatea.
Stăteam în stradă cu tot universul în fața Noastră.