nu pot să scriu poemul acesta
pentru că nu te mai iubesc
nu pot să scriu nici poemul celălalt
pentru că nici măcar nu te mai urăsc
atunci
cum s-ar așterne literele mele,
ce formă ar lua eul meu și
cum l-ar vedea ceilalți din afară:
grotesc, tragic, doar ridicol,
un act gratuit,
de fațadă,
o mostră a autoiluzionării perfecte?!
când unica lege a indiferenței e deșertul?

eu mi-am mutilat pe rând dragostea ca un sinucigaș,
mi-am mutilat și resentimentele până când am devenit
vasul gol în care pasărea albă în zadar se cuibărea
eu am plâns o vreme, am deznădăjduit până când
lacrimile mi-au zidit un alt chip, o altă ontologie,
înstrăinat și rigid în oglinzile celuilalt cer,
un fel de iad,
capitulat în încruntare și boală până când
m-am trezit pelerinul perfect al deșertului ,
frate-de-cruce cu foamea dropiei și înțepătura de cactus

tu nu ai știut

și
aș putea inventa o altă ordine,
îngerii perfecți și codul estetic à l’envers
aici
vidul ar deveni reper pentru non-sens,
sentimentele ar levita cu capetele în jos,
liliecii s-ar reprofila
aș culege lila-ul din ei
și buzele mele ar fi vinete încât
cât de vie m-ai crede?


știu
încă
îmi vorbești din prezent
te aud
din spatele lui