Deși luni de zile-au trecut
Și nu am știut niciodată
De ce trebuie să grăbesc pasul,
Glasul să-l întemnițez într-o celulă de gând,
Lăcrimând în amintirea ecoului ce se pierde în uitare,
Aceeași zare se scutură zilnic de regrete
Egrete se cuibăresc sub un cer tot mai mic
Și-ntr-un plic, cuvinte ce nu-și doresc tăcerea.

Deși luni de zile-au trecut
De când, în secret, am rupt logodna mea cu marea,
Cărarea iar mă cheamă să-nvăț pașii uitați...
Știați de-atâta vreme cum merg prin umbre dese
Culese cu-ndârjire, în șoaptă, la amurg!
Dar încă știu cum curg sub pleoape și fericiri și vise
Și interzise zboruri ce nu-și doresc căderea.

Deși pe alte-alei, parcă-mpietrit am stat
Încă nu am uitat să mă nasc din nou
Într-un nou ecou de vers dezmorțit.
Mi-am amintit ce înseamnă să oferi
Pentru prelungite dureri,
Poeme ce se nasc din tăceri,
Din speranța de ieri, din iubiri nemurite,
Din ne-mblânzite ierni și din gesturi pripite,
Din zboruri de-albatroși ce marea îi cunună.
Sub lună am învățat să mă nasc în culori,
În poeme s-adorm, cu mângâieri de-aripe de îngeri
Ce-ți sărută fruntea atunci când tu sângeri.

Încă nu am uitat...