Îmi plec fruntea încet,
să prind un strop de soare
din ramuri un brad îmi șoptește
cum iarna l-a golit de vise
cum timpul coboară sfios la izvor
să numere zilele până ciuta va veni
apoi o mierla ciugulește dintr-un con
roi de aripi plutesc pe o raza

vorbesc în șoaptă cu izvorul când urcă muntele
bătrân și nou mereu,
ridică spre cer
valuri de rouă și stele
pasul mi-e șovaielnic
mi s-a umbrit privirea printre flori și gânduri
inima rătăcește între aș vrea și aș putea
sub gene e un izvor
pe care soarele nu-l poate seca
doar speranța îl ține în frâu.