atunci când
te copleșesc amintirile
iar copilăria
ți se așează pe genunchi
să-i cânți

poate jucăriile
le strigi pe nume
din când în când

poate chemi
toate mingiile aruncate
de ziduri
de câte ori erai singur
cu tine însuți
și în rotundul lor
te regăseai iar și iar
mai mic și mai mic
încercând să te strângi
în uterul primitor al mamei
măcar amintindu-ți căldura
plutirea
zâmbetul acela care vibra
simțindu-ți mișcările

glasul profund auzit din afară
te împingea cumva
și tu te răsturnai evadând către
o lume necunoscută în care
mai târziu crești
și nu mai știi la un moment dat
spre ce crești

și cauți comorile în oameni
și greșești
și ei te lovesc rând pe rând
zâmbindu-ți tot cald
ca un uter primitor prietenos
înainte să te trântească
de zidurile cetăților negurilor
de ce? - te întrebi și cazi fluturând
ceva alb zdrențuit
pe care-l numești sufletul tău

ca un sistem de întrebări perpetuu unic:
cine sunt?
de ce?
unde ajung cu toate aceste zbateri?

sau poate

când vezi tăcerea zgomotoasă
a exteriorului
crezi că mai ești copil și atunci
chemi copiii din jurul trecutului tău
sau al prezentului

cine răspunde?
cine mai răspunde întorcându-ți
bucuria rotundului mingiilor?
cine?

când crezi că vine cineva
mai respiri odată totul
te lași absorbit în tot
și pleci
izbind tu însuți cheile vieții
de pământul reavăn
de niciunde

Anne Marie Bejliu, 5 iulie 2016