Auzea vântul și blestemul zeilor
Dar nu încetinea pasul
Sârma ruginită i-a intrat în tălpi
Se spune că-i era destinul și că faptele sale așa i se cuvin
Pentru că răutatea aproapelui nu are limită și nici rost
Pentru că tăcerea lui asuprea și mai tare sufletul prostului
Pentru că avuția celor ce se cred mai presus de tine
Nu satură foamea și nici nu potolește setea

Auzea nevăzute intrigi ca niște pumnale cum i se înfig în spate
Dar nu își aplecă privirea în pământ
Că tocmai el îl sărutase mulțumindu-i vieții
Pentru urmele care rămân
Pentru că lupilor le-a rămas urletul
Iar legendele nu se mai scriu

Acum e aici într-o tăcere absurdă
Dând mâna rănită într-o clepsidră spartă
Cu propria-i moarte

11 august 2016