Să-ți umpli norocul cu deșertăciune
și-n colbul său să te pierzi
cum nisipul înghițit de pustiu,

singurătatea ta să o lași altora
murind cu dorința să scapi,

teama să ți-o măsori
deși ea nu te măsoară.

Iar gândul tău de pasăre-n cuib,
ia forma lui
și nu vrea să mai plece,

rămâne-n memorie ca-ntr-o amforă
în lupta cu sfârșitul,

crede că va fi preluat de altul
și totul se va împlini.