În poemul acesta sunt mică și am genunchii strânși la piept

Nimicul rotund
Nimicul pe care nu-l aștept când mă deschid
E un abur care se plimbă iarna
Se strecoară pe gaura cheii și ți se strâmbă ca un copil răsfățat
(știi tu zâmbetul acela pe care mi-l întorci dând din gene)

Nimicul meu
Găsește o turtă pregătită să se rupă

Pe pagina albă fiecare rând e un nimic mai lung
Un ecou blând, dulce – amar pe care-l beau dimineața în loc de cafea

Sunt mai slabă de când port în buzunare nimicuri
Scriu cu nimicuri poeme –femei pentru ochii lor
Care mă respiră și mă îmbracă de toate câte vor fi

Eu sunt femeia care te ascunde în fiecare nimic al ei